Ciorba contemporană

26.05.2018

Cum ar fi să ai 18 ani și să-ți începi studenția venind de pe coclauri, cu rucksacul în spinare, cu gașca ta speo, cu trenul de noapte de la Cupa Proteus Hunedoara unde ai hălăduit cu speologii din țară prin peștera Cioclovina cu apă, una din cele mai lungi și spectaculoase peșteri din țară, deși ai copilărit în Suceava și prietenii și colegii tăi de club ce te însoțesc sunt toți din Suceava dar vin la București ca să își viziteze prietenul proaspăt încorporat și care a fost repartizat la armată - unde? La București, la o unitate militară de pe lângă Apaca?

Asta în loc să apari în campusul studențesc umilă, din sătucul tău îndepărtat, modestă, smerită, căutând cu umilință să-ți croiești drumul în imensul și agitatul oraș care ar trebui să te intimideze?

Deși, nici într-un caz nici în altul n-ai cum te lăuda cu cine știe ce susținere și nici buzunarul nu-ți crapă de doldora spre înlesnirea pașilor spre glorie...

Și totuși... câtă diferență...

Să n-ai habar pe ce lume ești dar să știi că la Casa de Cultură a Studenților se adună speologii la club și că te poți înscrie și tu foarte firesc pentru ca apoi să colinzi țara în lung și în lat fără multe parale în buzunar, cu nașu' da' c-o gașcă super faină de copii nebuni și exploratori... la fel ca tine... adică la fel ca mine ;)

Ce-ar fi fost mai potrivit pentru mine?

Absolut nimic!

La vremea aceea îmi părea absolut firesc dar nu realizam cum se văd lucrurile astea din afară, cum mă priveau colegii când dispăream săptămânal la club să mă-ntâlnesc cu gașca, cum mă vedeau vineri după-amiază că-mi pregătesc rucksacul și dispar două-trei zile, doar mă priveau uimiți cu ochii mari când îmi probam în camera de cămin schiurile primite moca de la profesoara de ski ce antrena echipa de ski a Politehnicii și cu care am fost la cabana IEFS din Parâng în vacanța din februarie, după prima sesiune... doar îi vedeam cu ochii mari privind în urma mea când plecam prin ture... și încă îmi părea firesc...

Mi-au trebuit 30 de ani să înțeleg ce șanse extraordinare am avut și ce viață fantastică am primit, pur și simplu foarte firesc... cum am intrat în sistemul speo național participând firesc la întâlnirile lor anuale - prima dată în '90 la Izvorul Mureșului, anul următor tot la Izvorul Mureșului și tot așa...

Abia acum realizez norocul fantastic de care am avut parte - să-mi fac revelioanele la cabane, când, pe la spartul petrecerilor, spre 4 dimineață mai rămâneau la chef ultimii vajnici și aflam ba că uni-s din Marea Britanie, ba alții-s nemți alpiniști profesioniști și tot așa... în vârful piscurilor, la cabana Negoiu...

... dar nu numai...

Nici prin minte nu-mi trecea că există pe lume oameni deprimați, suferinzi, abătuți, intristați... nu știam ce-i aia...

... deși n-au lipsit perioadele strâmtorate, nu puteam vedea niciodată un neajuns din asta ci doar priveam cu seninătate căutând cu mintea provocări...

Un destin fantastic...

Sigur că-au fost și perioade de blazare - secretul e să nu te scalzi în ele...

Privesc acum ce scriu și-mi pare o lecție de motivare în viață și realizez că viața mea a fost simplu, motivată, fără să conștientizez asta, cum veneau provocările simplu și le dădeam curs fără să realizez ce fac.

Apoi am întâlnit oameni pentru care totul era foarte complicat. Deși aveau mai multe oportunități decât mine, pentru ei totul era dificil - aveau nevoie de bani, de mașini, de prieteni, de hotel, de timp, de o mie de lucruri care nu le erau niciodată la îndemână iar într-un final abandonau proiectul. Nu știu cum pentru mine se găseau mereu de toate...

Nu am de ce mă plânge.

Dar ce-mi pare senzațional - după atâția ani de zile - din viața mea - că la alt nivel anii se numără altfel - Casa de Cultură a Studenților - pe unde umblam încă de pe la începuturile umblărilor mele prin lume și ne-ntâlneam săptămânal cu speologii - încă stă cu demnitate în picioare. De câte ori ajung acolo cu diverse treburi, deși clubul cu care mă întâlneam la vremea aceea nu mai e de găsit în locație, mereu sunt noi proiecte, noi amenajări, noi concepte, ceva care să te atragă.

În zilele noastre ne întoarcem de la Arad unde am sărbătorit 50 de ani de speologie arădeană și mergem la aceeași Casă de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa și ne întâlnim cu speologii din București care sărbătoresc 150 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță, făcând o prezentare speo în cadrul evenimentului Fotogeografica.

Mă gândesc că, în ultimă instanță și-n definitiv timpul chiar nu înseamnă nimic, așa cum și încearcă să explice teoriile cuantice pe care eu - recunosc - le înțeleg mai greu deși le trăiesc practic în fiecare moment.

În '90, în prima mea tură speo de anvergură îl întâlneam pe Tibi Tulucan de la Liliacul Arad pe lângă foc, în tabăra cu speologi. Părul lui avea altă culoare decât văd în pozele din zilele actuale.

După aproape 30 de ani, colegii lui arădeni îmi spun că și ei tot în poze îl văd mai mult în ultima vreme, la cât îi de ocupat...

E greu să faci speologie în România și să nu știi cine este Tibi Tulucan...

Nici măcar nu știu dacă articolul ăsta este despre nostalgii, despre speologie, despre aventură, despre teorii cuantice sau despre șansele destinului meu... mai degrabă e o ciorbă cu de toate... și încă nu s-au terminat și nu se vor termina niciodată... încă mai avem multă ciorbă de servit!