La Adjud

Una dintre cele mai cool faze de vacanță mi s-a întâmplat la Adjud. 

Da, la Adjud!  Nici la Miami, nici la Singapore, nici Abu Dabi. Nici mai mult nici mai puțin decât Adjud.

Aveam de stat vreo două ore și afară - vreme de ianuarie: nici grindină nici zloată da' așa o amăreală de nu-ți mai trebuia nimic: umezeală, zăpadă amestecată cu noroaie apoase, mohorală și năduf.

Ce să faci? N-ai ce să faci.

De obicei pe lângă gări de dezvoltă cel puțin câte-o dugheană non-stop cu canapele confortabile, ceva supă caldă, cafeluțe, o gustare sau măcar musai un ceai. La Bacău este, la Piatra Neamț tot la fel.

Tre să fie și-n Adjud!

Gara - un dezastru! Deși orașele vecine m-au surprins plăcut cu de-astea, Adjudu' - multă jale și amar. Stratu' gros de prăfuială, multe ferestre sparte și nici ușa nu se-nchide că la ce bun??

Sunt și "loje" la balcon da' ce folos că numa stratu' de prăfuială și-altceva nimic.

Unde să fugim în lume? Ieșim fuga-n drum că poate, poate...

Cele trei drumuri bifurcate nu promit nimic interesant: ceva case, mult pustiu, tot umezeală.

Vizităm cele două magazinașe din diagonală care-s mai mult pustii, ne fâstâcim de ceva pufuleți da' nainte de pufuleți găsim refugiul de pe la gară: Cafeneaua Express...

Îi spun Juniorului: nici n-are rost să ne ostenim să ne uităm că-i bombă.

Junioru':

           - Ce este o bombă?

            - Nah... n-ai văzut până-amu... O bodegă, așa, o crâșmă cam tăvălită...

Ce-o fi-nțeles... nici el nu știe.

Bun.

Luăm pufuleții și... ce facem cu ei?? Ne-nvârtim ce ne-nvârtim fără sens și-n final hotărâm că totuși nu strică o-ncercare la bombă...

            - Nah... hai 'năuntru...

Ne-nvârtim ce ne-nvârtim, ce ne mai dezmeticim, ia să merem și la bar... ce ofert-o fi pe acolo...

Ceva cafea... ciocolată caldă... mdam, o ciocolată caldă chiar nu strică.

Văd pe bar - vin la pahar - 2 lei... măăăm, pe bune??? Chiar 2 lei?

Mno, cu vinu'-i mai complicat... ori îi zamă de struguri ori îi tabelu' lu' Mendeleev.

A doua variantă nu-mi surâde așa că uzual îs reticentă când îi vorba de vin. Da' cifra 2 îmi încurajează curiozitatea:

            - Ăăăăăă, vinul ăsta.... ăăăăă, ce fel e?

Doamna de la bar, corpolentă rotofee, mă încurajează cu sinceritate:

            - E buuun! Nouă poloboace! Tare bun!

Dă din cap convingător. Mi-e rușine s-o contrazic deși nu-s deloc convinsă așa că-i cer un pahar... Nu-i musai să-l beau. Ce pot pierde?

Cu generozitate îmi umple un pahar de nu se mai oprește. Îmi doresc să pună cât mai puțin. Ea face fix invers. Pentru 2 lei primesc un pahar de vin "nouă poloboace" (ce-o fi aia???) aproape plin ochi.

Ne hlizim copilărește cu tratațiile-n față.

Într-un moment mă aud apelată de după bar de o voce blajină, cântătoare:

            - Doamna cu copii, nu vreți ceva cârnăciori? Că am pus să mâncăm și noi.

Mă simt, mă ridic. După bar, Doamna, la masă, se-ngrijește și de bunăstarea noastră: îmi întinde o farfurioară cu trei cârnăciori și trei chifteluțe și alta cu doi bulgărași de brânză ș-o bucat de pâne.

Mă topește. Zic:

            - Vaaaaai, Doamnă...

Mă privește speriată:

            - Ce? Nu vrei?

            - Vaaai, nu pot să vă refuz... Sărumâna mult...

            - Oh, am crezut că mă refuzi...

            - Ah, n-aș putea... Mulțumesc mult de tot.

Îmi întinde farfurioarele mai liniștită.

Nu-i recomandat să respingi bunăstarea atunci când ți se oferă mai ales că (probabil) pruncilor le luceau deja ochii.

Sunt bunătăți de casă cum nu găsești niciunde în comerț, cu gustul acela specific ce-i produs numa' în gospodăria omului, după sufletu' lui și puse într-un colț de masă, într-o coastă de Adjud...

Iar bulgărașii de brânză - n-ai mâncat în veci așa... Brânză de oaie, frământată, pufoasă tare și habar n-am cum încălzită că păreau bulgărei de puf cu gust delicios de brânză.

Prin fața ochilor mi se perindă instantaneu secole de oierit, răvășitul oilor, ciuberele de la stână, bâta de ține barba baciului, mioriticii de țâpă lupu', transhumanța strămoșească, mițoasa de lână și inocentul miel imperturbabil...

N-ai trăit de n-ai prins o gură de din astea măcar o dată-n viața ta...

Și toate astea-n miraculoasa "bombă" (iartă-mă, Doamnă), cafenea, vreau să spun, din coasta Adjudului, prin zloata de ianuarie...

Mulțumesc, oameni frumoși, bodaproste, n-oi uita în veci...

Și de pomenit, Doamnă dragă, o să te pomenesc de multe ori în rugăciunile mele...

La plecare, brusc, gara nu-mi mai pare nici prăfuită, nici neprimitoate, nici rafale n-o mai străbăteau prin geamuri... totul devenise o hologramă uimitoare...

Nu mai vedeam pustie și case rătăcite, vedeam mistere ce se-ascund pe după ziduri și care adăpostesc o viață arhaică, de când lumea și pământu', mistere legate de cer, de veșnicie, de portu' omului sărman dar veșnic, de viață, de nemurire, de Dumnezeu, de univers... de continuitatea implacabilă, fără vreun sfârșit posibil...

Instantaneu, percepția mi s-a schimbat...